A patra luna. Cea care a consemnat sfertul de an, drumul fara intoarcere, insa instabil, undeva balansand amintirile intre “a se renunta” si “a se continua”. Inradacinata in ploi parfumate entuziast de catre violetul liliacului, prierul nu e deloc prielnic pentru suflete. Se inverzesc de scarba pomii si norii, se instraineaza frigul de cald, luna de soare, ratiunea de instinct. In spatele fiecare dimineti si-a fiecarei draperii, femeia ce straluceste a dragoste si-a nerv, miroase si in aprilie precum miroase mereu - a flori mortuare. Am oasele prea subtiri pentru vantul gandurilor. Am venele prea propice pentru furia fluida. Se nasc mereu femei ca mine. Cu par, fara par, cu maini, fara picioare, inaripate-incornorate, in Tara Minunilor sau Tara Minciunilor, in metrou sau pe saltele zgariate de unghii. E prea brusc, totul e prea brusc. Timpul ar trebui sa vina cu paranteze de inghet si dezghet, intre inainte si dupa, clar delimitate drept trecut si viitor. Prezentul ar trebui sa aiba o paranteza in care sa te poti ghemui sau intinde. Ar trebui sa aiba propriul tavan palid pe care sa cauti puncte si sa le unesti cu degetul.
Tavanul uitarii. SI unde-ar aluneca mai bine paranteza mea decat intre un ranced à la martie si un crud à la aprilie? Finitele ore sa devina nesfarsite, infinitele cuvinte sa devina tacerea in care se scalda limitatele minti. Doar un lac, rotund de primavara. De-atat am nevoie. Un lac pe care sa-l incercam cu degetul, timizi, dar totusi increzatori. Apa sa-i fie rece, dar treptat, sa devina calda, odata cu trupul nostru umed.
De ce nu ne-am inmuia coloanele vertebrale in apa vindecatoare a prezentului? De ce mereu e alb sau negru, ieri sau maine, eu sau tu, eu sau Universul, eu sau tot, totul sau nimic? Ce s-a intamplat cu griul -singurul gri pozitiv- de azi, griul nostru, griul mediocritatii, dar in acelasi timp al comprimisului cu timpul?
Am devenit pensule incapabile sa picteze-n gri, vazand mereu lumina sau intuneric in loc de apus. Singurul moment ce conteaza, oricat de inspaimantatoare ar fi perspectiva abandonarii tuturor punctelor de sprijin ingropate in trecut sau viitor e prezentul, secunda 0 a orei 0. Secunda echilibrata, secunda balansului perfect static a celor doua talere filozofice: hedonismul si existentialismul. Mi-e scarba de carpe diem, mi-e scarba de memento mori sau de Isaia 22:13 “Mananca, bea, si fi fericit, pentru ca maine murim”. Dar daca maine murim? Daca maine nu e? Si in muritorul cu aere de nemuritor secunda nu se va mai zbate niciodata, iar talerele se vor preface în nisipul scurs pe fundul propriei clepsidre. “Cu disperarea incepe adevaratul optimism” si-adevaratul existentialism, pe care-l percep simplist drept dorinta de a fi. Doar tu, cu accesoriile umane sau materiale de rigoare totusi, dar cu propriile picioare drept fundament. In cadrul aceluiasi existentialism, omul e intr-o continua definire, o definitie mereu deschisa. Definirea incepe cu acceptarea imposibilitatii ei, presupun. Cu acceptarea faptului ca “la om -si numai la om- existenta precede esenta”. Mereu suntem, mereu sunt, si dupa predicatul meu preferat, apar numele predicative. Pentru mine sunt, pentru lume sunt în van. Esenta ramane captiva existentei, calaul omului, calaul meu. In timp ce existenta isi arata mandra fata, esenta se-ascunde in spatele ei si ma întreb care e adevarata masca. Desertaciunea traiului sau traiul desertaciunii? Care dintre cele doua cere abandonul? Care va ceda? Fara nimic fix, fara macar o zi definita concret drept a mea, a lui aprilie sau a noastra cum reusesc de fiecare data sa plantez samantele certitudinii? Poate ca certitudinea nu e decat fructul pasivitatii, fructul unei mame neafectate de consecintele gustului amar al propriului fruct. Pana la sfarsitul lunii, raman Aprilia. Pana la final raman om. Tot ce se intampla intre cele doua capete e al meu. Nu poarta niciun nume.
